Aristotel despre viziunea asupra lumii. ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE - Aristotel despre viziunea asupra lumii

Conceptul de reprezentare poate fi întrebuințat pentru a da o minimală definiție artei. Desigur, nu toată arta este reprezentațională și ar fi o lipsă de rigoare să extindem conceptul asupra arhitecturii, muzicii, picturii abstracte, sau asupra artelor decorative.

Pe de altă parte, există o tendință în filozofia contemporană de a extinde conceptul de reprezentare asupra întregului fenomen artistic, de unde ar rezulta că, deși nu toată reprezentarea e artă, toată arta e reprezentare.

În strânsă legătură cu reprezentarea stă conceptul de imitare, care presupune că relația dintre opera de artă și realitate este asemenea celei dintre copie și original. Dar trebuie să facem distincție între reprezentarea cât mai exactă a unui obiect particular, care ar duce la imitație în cel mai pur sens, și reprezentarea ca ținând de convenție — cum se întâmplă în cazul anumitor reprezentări convenționale, cum sunt îngerii în pictura 3.

Dacă primul caz favorizează analogia operei de artă cu o oglindă ce reproduce fidel lumea înconjurătoare, al doilea caz favorizează analogia cu limbajul sau cu codul de semne. Conceptul de imitație e perceput Aristotel despre viziunea asupra lumii sens destul de peiorativ și nu face dreptate operei de artă. O pictură trompe-l ʼ oeil, care e o imitație desăvârșită, nu e considerată de obicei operă de artă semnificativă. Conceptul de imitație îngustează și Aristotel despre viziunea asupra lumii teoria artistică.

De aceea, când tratează estetica anticilor, Stephen Halliwell preferă termenul de mimesis gr. Primul care face o teorie a artei ca mimesis, este Platon, dar Aristotel dezvoltă conceptul și îl nuanțează. Vom urmări în care dintre cele două modele se încadrează, în măsură mai semnificativă, fiecare dintre cei doi, apoi vom analiza paradigma artei islamice pentru a vedea unde, sau dacă, se plasează în această schemă.

Discuția despre mimesis dezvoltată în Republica, mai ales în cărțile a III-a și a X-a, a încurajat mult timp ideea conform căreia Platon procedează la o refutare a artei din pricina caracterului ei imitativ și, prin extensiune, fals. Platon aduce și argumente de ordin psihologic, care se referă la 4 5.

Neajunsul metafizic al artei se traduce prin caracterul dăunător pe care opera de artă îl poate avea asupra unei societăți care tinde spre perfecțiune. Tot în cartea Aristotel despre viziunea asupra lumii III-a, Platon, exemplificând cu pasaje din operele homerice, din Hesiod și Eschil, încearcă să demonstreze care dintre sentimentele și acțiunile prezente în operele poetice ajută la edificarea societății ideale, și care sunt dăunătoare pentru buna conduită cetățenească.

El respinge dur sentimentalismul desuet, dezechilibrul emoțional, plăcerea acută, și subliniază câteva exemple pozitive, educative, ce constau în imnuri eroice și de slavă adresate zeilor. Spre finalul cărții declară expulzarea imitatorului în sens restrâns al conceptului din cetate, permițând doar rămânerea acelui narator care imită cel mai puțin și în scop pur educativ.

Platon prelungește și dezvoltă discuția despre mimesis și poetică în cartea a X-a a Republicii unde aduce argumente metafizice 5 6. Desconsiderarea susținută și argumentată a artei reprezentaționale din Republica, ne-ar putea face Aristotel despre viziunea asupra lumii credem că Platon avea un simț artistic puțin dezvoltat, că nu înțelegea arta și că părerile lui în această privință, exprimate prin cuvintele personajului Socrate, se dovedesc destul de superficiale.

Nu este cazul.

Aristotel despre viziunea asupra lumii

Răsfoind câteva dintre dialogurile sale, inclusiv cărțile Republicii, ne dăm seama că filozoful avea un bun stil literar și că toată opera lui care ni s-a păstrat, este ea însăși lista testelor oculare operă mimetică, fiindcă e compusă din dialoguri, asemenea unei tragedii.

Deși scopul unui dialog platonician e diferit de cel al unei tragedii eschiliene, apare o suspiciune de nesinceritate din partea filozofului. Totuși, Platon nu urmărește să împlinească în dialogurile sale modelul Aristotel despre viziunea asupra lumii pe care îl expune și, chiar dacă discreditează reprezentarea, recunoaște faptul că, din Aristotel despre viziunea asupra lumii ce nu putem accede nemijlocit la realitate, acțiunea mimetică în sens larg care include și limbajul este singurul lucru de care suntem capabili în această direcție.

Conceptul de mimesis suferă transformări pe parcursul dialogurilor, iar atenția la tonul și ironia personajelor sale e necesară pentru a înțelege părerea filozofului. Dacă arta mimetică e respinsă, cu excepția celei sobre și educative, imitația în sens larg e considerată folositoare. Dovadă stă și acceptarea artei egiptene ca o paradigmă de stabilitate culturală, în virtutea caracterului ei stilizant. Rezultă că, deși o respinge, Platon este îndatorat poeziei.

Atitudinea rezervată, pe care Platon o ia, în cel mai bun caz, față de arta reprezen-tațională, rezultă din intercalarea eticului cu esteticul în teoria sa. Deși, odată cu Aristotel, începe să apară o separație între cele două concepte filozofice, arta reclamând o judecată de ordin estetic, nu etic, morala continuă să fie considerată ca intrinsecă oricărui demers uman, chiar dacă în măsuri diferite.

O operă de artă perfectă din punct de vedere estetic va fi greu de asimilat dacă înfățișează ceva profund imoral. Ea trebuie să conțină o măsură de virtute morală. Anne Sheppard susține că moralitatea intrinsecă operei de artă constă în abilitatea pe care aceasta ne-o oferă de a privi imaginativ în sufletele oamenilor, înțelegându-i astfel mai bine și contribuind la dezvoltarea virtuților morale printr-o atitudine mai pozitivă față de ei.

Dar, pe același principiu, înțelegerea unui personaj negativ poate duce la simpatie și poate îndemna o atitudine asemănătoare, fapt care ne trimite din nou la refutarea platoniciană. Efectele operelor de artă asupra valorilor și atitudinii morale sunt de cele mai multe ori subtile și indirecte. În consecință, cea mai desăvârșită operă de artă este cea mai imitativă, adică arta dramatică, tragedia în speță.

Astfel, pentru Stagirit, mimesisul nu reproduce doar un obicet real particular, ci se clădește pe baza convențiilor, tradițiilor și posibilităților unei culturi. Plăcerea, susține filozoful, e scopul ultim al artei și e de ordin intelectual-afectiv: spectatorul găsește desfătare în sesizarea și recunoașterea realităților reprezentate în operă, fapt care naște empatie.

Mila, frica și omenia sunt sentimentele definitorii pe care tragedia le suscită spectatorului. Nici un spectator nu se va ridica să oprească uciderea Desdemonei la o reprezentație a piesei de Shakespeare.

Mimesisul artistic produce plăcere tocmai fiindcă e înțeles ca mimesis. Aceste activități cognitive sunt apoi creatoare, fapt care produce plăcere.

Meniu de navigare

Ideea vine să contrazică argumentele psihologice și etice aduse de Platon împotriva artei. Pentru a fi eficientă și pentru a produce plăcere, opera de artă nu trebuie să imite exact modelul pe care se bazează, ci să respecte cât mai mult procesele cognitive umane, pentru că efectele operei se nasc din aranjarea cât mai rațională a evenimentelor. Subiectele, de altă parte, n-ar trebui alcătuite din părți iraționale. Mai întâi, poetul gândește opera ca o structură abstractă, compusă din universalii, apoi imaginează elemente particulare pe care le așeză pe această structură.

Totuși, pentru Aristotel, aceste universalii nu reprezintă un model ideal al lumii, nici nu vorbesc despre natura umană în mod absolut, dincolo de istorie sau societate, ci sunt structuri unificatoare și dătătoare de sens ale gândirii. Arta poetică se poziționează undeva între filozofie și istorie: nu lucrează cu abstracții, ca filozofia, dar nici cu evenimente reale consemnate, ca istoria.

Arta folosește elemente particulare pentru a evidenția universalii, acestea din urmă fiind mereu expuse implicit, nu explicit, ceea ca face ca opera de artă să aibă calități estetice emergente. În timp ce ultima relatează evenimente particulare care s-au petrecut, prima descrie evenimente care se pot petrece oricând, în virtutea necesității și a verosimilității, relevând astfel universaliile în mai mare măsură.

Dintre toate, singur el nu se poate învăța de la alții, și e și dovada unei fericite predispoziții: căci a face metafore frumoase înseamnă a ști să vezi asemănările dintre lucruri.

Se deduce că filozoful vede mimesisul ca un gen de metaforă, iar talentul artistului în funcție de puterea de a crea metafore. Acest lucru e sesizabil și când el numește două tipuri de erori care pot apărea într-o operă de artă: erori esențiale, care țin de imitarea nereușită a structurii și, deci, de lipsa de talent, și erori accidentale, care se referă la inexactitatea reproducerii elementelor constitutive.

Talentul artistic e mai important decât exactitatea tehnică a detaliilor. Astfel, neajunsurile de care Platon acuză arta reprezentațională nu trebuie luate în seamă, atâta timp cât opera își îndeplinește cu succes toate criteriile de funcționare internă.

Aristotel, ilustrul filosof care a pus bazele gândirii critice de astăzi - Editia de Dimineata

La Aristotel se vede pentru prima dată o încercare de a separa eticul de estetic în artă, opera fiind susceptibilă de a fi supusă, în primul rând, unei judecăți estetice. Dacă la Platon, mimesisul tindea să se plaseze în modul de a gândi arta Aristotel despre viziunea asupra lumii ca mijloc de a reflecta lumea precum o oglindă, la Aristotel ne situăm adânc în al doilea mod, cel care gândește arta reprezentațională ca un mijloc de a crea lumea, cu atenția îndreptată asupra funcționării ei interne.

Traducerea textelor filozofice grecești în arabă, în Bagdadul secolelor VIII-X, a înlesnit transmiterea filozofiei antice în spațiul islamic și în cel european unde, în scolastică și apoi în Renașterea timpurie, a cunoscut un reviriment considerabil. Însă, dacă încercăm să găsim influențe ale gândirii platonice sau artistotelice în construirea paradigmei artei islamice, ne este foarte greu să găsim dovezi favorabile.

A existat într-adevăr o transmitere arabo-siriacă a Poeticii, la fel cum idei din Republica se găsesc în texte arabe ale perioadei, deși nici o scriere autentică a atenianului nu ne-a parvenit prin mediul arab. Ḥadīth-urile sunt destul de precise în această privință: Al-Bukhārī, doxograf din secolul al IX-lea cu autoritate incontesabilă în islamul sunnit, consemnează unele tradiții iconoclaste venite cum să mențineți deteriorarea vederii intermediul soției Profetului, ʼ Ā ʼ isha, care susțin ideea că, în ziua Învierii universale, făcătorilor de imagini li se va cere săși aducă operele la viață, ceea ce le va fi imposibil; artiștii vor primi cele mai cumplite pedepse de la Dumnezeu; îngerii nu intră în casele unde se găsesc reprezentări picturale; Muḥammad însuși i-a cerut soției să îndepărteze o draperie cu imagini fiindcă îl distrăgea în timpul rugăciunii.

Profetul a ordonat distrugerea picturilor cu excepția unei icoane ce o înfățișa Aristotel despre viziunea asupra lumii Fecioara Maria cu Pruncul. Icoana a ars și ea într-un incendiu ulterior. Desele referiri coranice la Vechiul Testament, ar putea sugera consonanța viziunii islamice cu legile expuse aici. Dar textelor veterotestamentare unde se interzice explicit reprezentarea, li se opun altele care o admit.

Aristotel despre viziunea asupra lumii

Faptul că în islam nu s-a pus problema teologiei imaginii în timp ce lumea bizantină a cunoscut criza iconoclastă arată că, cel puțin în perioada timpurie, imaginea nici nu intra în discuțiile teologice ale musulmanilor. Nu există nici un edict care să se refere direct la această problemă, iar documentul califului Yazid al II-lea dincare ar fi dus la distrugerea imaginilor din sanctuarele creștine și la înlocuirea lor cu forme geometrice și vegetale, e destul de suspect, probabil un fals mai recent, fiindcă nu se găsește în sursele vremii.

Dacă la început musulmanii erau indiferenți în privința imaginilor, mai târziu țin să se diferențieze de creștini prin excluderea reprezentărilor și prin căutarea unui simbolism propriu care să fie arborat De aceea observăm diferențe în abordarea reprezentării între diferite zone ale lumii islamice.

Aristotel despre viziunea asupra lumii

În timp ce în spațiul sunnit și majoritar arab avem de a face cu o ariditate în domeniul artei, cerută de islamul legalist, în spațiul șiit găsim destule opere de artă care nu se sfiesc a fi reprezentaționale. Desigur, oricare ar fi dezvoltările artei în islam, se păstrează o sobrietate care asigură respectarea conceptului de unicitate și unitate a divinității tawḥīd și împiedică distragerea credinciosului de la adevărul coranic și alunecarea sa spre idolatrie.

Atitudinea musulmanului față de imagine trădează convingerea că viețuitoarele sunt imposibil de Aristotel despre viziunea asupra lumii fidel și că operele de artă pot distrage atenția de la conduita prescrisă de Coran și tradiție.

De aceea, în spațiul public sunt evitate astfel de posibile tulburări care ar putea duce la revirimentul idolatriei din perioada preislamică jāhillīyah. Pentru artistul musulman, formele geometrice și modelele florale intercalate pe suprafețele ce se cer decorate, sunt satisfăcătoare din punct de vedere estetic și religios, fiindcă exprimă armonia și ritmul Aristotel despre viziunea asupra lumii în care se reflectă unicitatea și unitatea lui Dumnezeu.

Totuși, semnificația unei opere de artă nu se găsește în ea însăși, ci e dată de fiecare individ în parte: a ști cum să privești dimensiuni vizualizare tabel înseamnă a înțelege ce semnifică. Problema idolatriei e dublată de problema actului creator. Puterea de creație e exclusiv divină, fiindcă în Coran a crea înseamnă a insufla viață și a produce ceva din nimic.

Pe de altă parte, există un islam al teofaniei care vede orice creatură sub aspectul manifestării divine și care îl vede pe Dumnezeu în continuă creație, deci în continuă revelare de sine, prin intermediul activării Numelor sale.

Traduceri în limba română[ modificare modificare sursă ] Aristotel, Categorii, traducere și interpretare de Constantin Noica, Editura Humanitas, București,

Coranul prezintă simultan două tipuri de estetică: o estetică a cuvântului și a vocii și o estetică a imaginii și a apariției.

Interpretările legaliste reduc de multe ori revelația la primul tip, astfel Dumnezeu este ascuns ghayb și grăiește prin profeții lui, deși aceștia nu pot să-l cunoască sau să-l vadă. Conform celui de-al doilea tip de estetică, Dumnezeu apare prin intermediul manifestărilor sale. Frumusețea divină se manifestă în frumusețea lumii și fiecare lucru creat e un simbol vizual care indică Invizibilul, așa cum fiecare verset coranic e un semn ayat al realității divine; Coranul însuși e tot un semn, compus din alte semne surele.

În natură, Dumnezeu se revelează la fel ca în cartea sfântă, de aceea islamul pretinde a fi o religie a evidenței raționale. Totuși, vederea lui Dumnezeu e o vedere ocultată prin vălurile manifestării și cu cât manifestarea e mai diafană, cu atât vălurile devin mai transparente, deși misterul divin rămâne funciarmente de nepătruns.

Aristotel si 'miscatorul nemiscat', la pizzaexpert.ro! | Blog - pizzaexpert.ro

Cel mai transparent văl este Omul Perfect al-insān al-kāmilconcept amplu dezvoltat de Ibn ʽ Arabī. El e cea mai completă manifestare a divinității. Aceasta nu poate genera decât o estetică a deșertului, a golului și a absenței care nu face dreptate sublimității mesajului coranic. Această punte e Coranul și manifestarea Numelor divine care construiesc lumea Prezența divină sakīna se manifestă în fiecare creatură.

O altă punte se poate ridica prin intermediul artei simbolice. Dacă acceptăm că întrega realitate e compusă din oglinzi cu grade diferite de reflexie, în care se poate distinge forma lui Dumnezeu, opera de artă își găsește un loc legitim, în virtutea indicelui ei de reflexie. Astfel, nu mai avem de a face cu o încercare blasfemiatoare de a imita Creatorul, căci scopul artei islamice nu este de a crea ceva asemănător lumii, viu și ex nihilo, ci de a simboliza un necunoscut.

Account Options

Arta islamică e o artă eminamente simbolică fiindcă indică prin propria materialitate o realitate ce nu poate fi articulată altfel. Dacă aceasta e licită, înseamnă că opera de artă trebuie acceptată.

În islam, legitim, în primul rând, e să afirmi că nu există dumnezeu în afară de Dumnezeu lā ʼ ilāha ʼ il ʼ allāh și că Muḥammad este profetul lui Dumnezeu muḥammadun rasūlu-llāh — aceasta e profesiunea de credință shahādah. Prima parte afirmă că Dumnezeu e diferit de orice din lume, adică nimic nu i s-ar putea asemăna sau substitui, a doua afirmă că există o punte între Dumnezeu și lume — mesajul livrat de Muḥammad.

Profetul islamului e identificat cu Omul Perfect, deci cu manifestarea divină în cel mai înalt grad, cu oglinda cea mai pură pentru șiiți, Omul Perfect este și Imamul. Atâta timp cât opera de artă, refuzând să imite natura, se transformă întrun simbol care afirmă unicitatea lui Dumnezeu și înlesnește manifestarea acestuia, evită blasfemia.

Opera nu trebuie să concureze natura imitând un obiect real, ci trebuie să indice, asemenea naturii, adevărul transcendent, în tentativa de a reda esența frumuseții ideale a obiectului. În islam operele de artă nu sunt niciodată realiste, cu atât mai puțin naturaliste, iar atunci când se apropie de realism, atrag atenția privitorului asupra iluziei pe care o constituie.

Ațiputeafiinteresat