Derealizare și viziune.

Although it is the central aspect for the identity disorder, it has a conspicuous symptomology and it is noted as a distinct category in the ICD as well as the DSM-5, its position in the dynamic of psychopathological classification and its psychoneurological basis remaining unclear.

Sindromul depersonalizării și depersonalizarea disociativă

The disorder described in the manuals is very rarely encountered without comorbidities and its assignment within the Dissociative Disorders category - as it is seen in the DSM-5 - excluding its role in the pathology of psychosis, is contradicted by the clinical evidence and by the studies of the illnesses spectra. Discussion on this syndrome from the perspective of operational diagnoses proves to be insufficiently productive, suggesting that a structural phenomenological approach may be more appropriate.

In this article, there is an attempt to analyse the non-psychotic manifestations of this syndrome, from the evolutionist-cultural perspective, that the author has developed in the late years.

Deşi ocupă un loc central în perturbarea identitară a persoanei, are o derealizare și viziune pregnantă şi este circumscris ca o categorie distinctă în ICD şi DSM-5, poziţia sa în dinamica psihopatologică a nosologiei şi bazele sale psihoneurologice rămânând neclare.

În manuale, tulburarea se întâlneşte foarte rar fără comorbidităţi, iar circumscrierea sa la clasa Tulburărilor disociative — cum face DSM-5 —, cu excluderea participării sale la patologia psihotică, e contrazisă de evidenţa clinică şi de studierea spectrelor maladive.

Comentarea acestui sindrom în perspectiva diagnosticelor operaţionale se dovedeşte insuficient de productivă, fapt ce sugerează o abordare fenomenologică structurală. În articol se încearcă o astfel de analiză pentru manifestările nepsihotice ale acestui sindrom, în perspectiva doctrinei evoluţionist-culturale pe care autorul a dezvoltat-o în ultimii ani.

Tulburarea deseori apare brusc, într-un moment precis identificabil. Ea se poate manifesta episodic, prin crize derealizare și viziune diverse durate, de la câteva secunde sau minute, la ore şi zile. Se descriu însă şi cazuri cu evoluţie prelungită sau cronică. Unele persoane sunt mai predispuse.

Toate aceste simptome aflate la un nivel de intensitate ridicat pot indica existenta unor stari de anxietate si panica. Din pacate gradul in care aceste stari sunt intalnite la nivelul populatiei este unul destul de ridicat, ceea ce le face sa fie traite ca fiind chinuitoare si sa afecteze destul de mult calitatea vietii.

Consumul multora din substanţele psihoactive, de la marijuana la LSD şi ecstasy, induce trăiri specifice acestui sindrom. Ideea a fost susţinută prima dată de Mayer Gross, care înscrie sindromul într-o serie de trăiri psihopatologice care au corespondent în normalitatea adaptativă, aşa cum sunt anxietatea, depresia, mania, impulsivitatea, obsesia. S-a avansat ideea că suportul neural al acestui proces ar consta dintr-o combinaţie între inhibarea amigdalei de către regiunile prefrontale şi acţiunea reciprocă a cortexului derealizare și viziune prefrontal drept şi cortexului cingulat anterior.

Această sugestie poate fi încadrată într-o mai largă abordare, fenomenologico-evoluţionistă, ce va fi sugerată în continuare.

În schimb, e frecventă în: epilepsie, migrenă, consecutivă în traumatismele craniene, în tulburări vestibulare şi în tulburările de somn. Dintre perturbările sentimentului existenţial menţionate mai sus, unele exemple se referă la stranietatea ruperii articulării cu lumea, la detaşarea izolantă a depersonalizării derealizante.

Altele, ce se referă la nefamiliaritatea stranietăţii, nerealităţii sau suprarealităţii, se corelează cu sentimentul de centralitate şi agresiune a unor semnificaţii neclare din delirul primar. Atmosfera delirantă ce precede instalarea delirului primar ar consta din perturbarea unei funcţii bazale a psihismului uman, care asigură articularea — adeziunea, acordarea — subiectului conştient cu lumea sa corelativă, în înţelesul antropologic al acesteia.

În condiţiile deficitului psihopatologic, acesta poate fi trăit sub forma neaderenţei depersonalizante faţă de lume sau a nefamiliarităţii şi stranietăţii din delirul primar. Corelaţia a fost întâlnită frecvent şi la populaţii nonclinice. La pacienţi, anxietatea a fost găsită ca un puternic predictor al depersonalizării. Panica şi anxietatea umană au în spate o lungă tradiţie biologică, în care se manifestă ca fenomene adaptative, fiind însoţite în acest sens de o importantă alertă neurovegetativă.

Un comentariu paralel e totuşi până la un punct posibil dacă se pleacă de la scenariile fobice, şi mai ales de la anxietatea socială, care are o pronunţată comorbiditate cu depersonalizarea. În fobii, derealizare și viziune deosebire de anxietatea generalizată, subiectul e marcat de un scenariu metareprezentativ al eventualităţii întâlnirii cu situaţii fobogene.

El apare deci ca personajul central al unui scenariu narativ care îi ghidează comportamentul. În anxietate, mai ales în atacul de panică, sentimentul este de pericol iminent de moarte, de ieşire din existenţă.

Aceste caracteristici psihofarmacologice ale anxietăţii şi fobiei pot constitui un reper pentru analiza condiţiei depersonalizării. Pentru început se poate ridica problema: oare acest sindrom al nefamiliarităţii şi anesteziei afective nu îşi are şi el originea într-o modalitate adaptativă, specifică desigur psihismului uman? Nu e dificil de avansat ipoteza sugerată iniţial de Mayer Gross şi dezvoltată ulterior de Berrios că, în situaţii dificile, noi, posibil periculoase, neprevăzute, blocajul afectivităţii, al reacţiilor şi implicării derealizare și viziune - adică o anumită detaşare faţă de situaţie, cu amplificarea autocontrolului —, permite observarea mai lucidă a acesteia.

O astfel de raportare adaptativă prin controlul afectivităţii şi gimnastica pentru ochi hipermetropie detaşată este o modalitate ce poate fi funcţională şi pozitivă pentru psihismul uman, ce operează metacognitiv pe modele probabiliste ale realităţii, pentru soluţionarea tuturor problemelor. O armonică conlucrare între alerta anxioasă şi o atitudine de distanţare şi observare detaşată e necesară în rezolvarea oricărei situaţii, mai ales deoarece subiectul trebuie să imagineze scenarii viitoare într-o realitate iniţial virtuală.

Nu suntem acum în faţa unei alerte hipervigilente a subiectului ce scanează tensionat ambianţa în condiţii de furtună neurovegetativă, ci alături de un subiect care se raportează liniştit şi distant la un sine şi o lume ce-i apar ca ciudate, nefireşti, ireale, ca în vis sau ca la teatrul de păpuşi.

derealizare și viziune viziunea 2 25 ce este

Lumea umană la care subiectul se raportează conştient, reflexiv şi intenţional este o lume ale cărei semnificaţii el le înţelege, reacţionând la ele. Înţelesurile lumii umane sunt configurate şi receptate prin intermediul limbajului, al simbolurilor, al normelor, valorilor etc.

Subiectul uman reacţionează la semnificaţiile acestei lumi umane care-l solicită specific şi în care el intră nemijlocit de la începutul ontogenezei.

derealizare și viziune pierderea vederii în timpul nașterii

Lume în care el există împreună cu ceilalţi — compenetrat cu alţii în cadrul unei intersubiectivităţi intercorporale —, într-un mediu familiar al vieţii cotidiene. Pentru om, faptul de-a-fi-în-lume în înţelesul de lume umană este un aspect definitoriu, o condiţie de posibilitate a specificului psihismului său.

Chiar dacă derealizare și viziune sa în această lume se realizează incluzând participarea corporalităţii sale biologice. Deci, şi familiaritatea cu această corporalitate. Dar mai ales presupune a avea o adeziune, o ancorare, o acordare originară cu parametrii specifici lumii umane, centraţi de limbajul discursiv şi de narativitatea ce o dimensionează şi îi dă sens, prin intermediul situaţiilor comprehensibile. Limbajul articulat susţine, la nivel general, dimensionarea omului prin narativitatea culturală.

În acelaşi sens, el susţine şi dimensionarea persoanei individuale, prin autonarativitate. Dimensiunea narativităţii permite transformarea persoanelor concrete în personaje de scenarii narative.

derealizare și viziune cum să mărești rapid vederea

Acestea sunt prezente, pe de o parte, în relatările publice care plus viziunea este că afirmă în diverse împrejurări despre un subiect dat.

Pe de altă parte, narativitatea permite şi autoproiectarea subiectului în ipostaza de erou al unor naraţiuni amintite autobiografic, reprezentate şi uneori relatate.

Pentru subiect, ipostaza de personaj al unor scenarii narative imaginate sau relatate înseamnă conectarea sa directă cu universul ficţiunii. Naraţiunile culturii cuprind atât relatări ale evenimentelor curente şi istorice, cât şi epopei, legende, romane de ficţiune, poveşti, mituri. Din poziţia inserţiei în viaţa cotidiană, fiecare subiect e în mod firesc deschis spre universul narativ.

Atât cel care se referă la evenimente la care a participat efectiv, cât şi cel al poveştilor vedere slabă poți fugi, privitoare la eroi legendari. Sau la relatări derealizare și viziune mult sau mai puţin cu caracter de confabulație despre persoane cunoscute.

derealizare și viziune dezvoltarea mentală a deficienței vizuale

În multe dintre cazurile în care subiectul se conectează cu naraţiunile culturale derealizare și viziune e. Acest aspect a fost evidenţiat recent de Gallanger derealizare și viziune în perspectiva comentării delirului, sugerând că acesta ar putea fi interpretat ca transpunere a subiectului în ipostaza unui erou de naraţiune fictivă, cu care se identifică, nemaiputându-se reîntoarce la parametrii vieţii cotidiene. Comentariul de mai sus evidenţiază că deschiderea spre… şi articularea cu… ficţiunea, cu realităţile fictive — inclusiv în condiţia lor de suprarealităţi - constituie o dimensiune firească a existenţei persoanelor, care e funcţională în derularea normală a vieţii de zi cu zi.

Totuşi, nu trebuie uitat că psihismul specific uman se dezvoltă pe fundalul moştenirii psihismului biologic, care rămâne funcţional cu majoritatea caracteristicilor sale. E firesc astfel să se presupună o instanţă de articulare a specificului uman al psihismului, conectat cu reprezentările şi ficţiunile, cu fundalul său biologic, raportat direct la ambianţă.

La acest nivel se cere avută în vedere o funcţie psihică ce asigură articularea dintre cele două niveluri, asigurând în acelaşi timp şi o firească adeziune la instanţa lumii umane, cu toate dimensiunile sale narative ficţionale.

Prin acestea s-ar realiza adeziunea bazală la lumea umană, familiaritatea cu acestea. Depersonalizarea derealizantă ar putea fi considerată ca exprimând perturbarea dezadaptativă a funcţiei de ancorare şi adeziune la specificul lingvistico-narativ al lumii umane. S-ar perturba joncţiunea sintetică dintre structurile ce asigură identitatea bio-psiho-corporală ce se raportează nemijlocit la ambianţă şi structurile mnestice metareprezentativece asigură identitatea biografico-caracterială, prin care subiectul se exprimă ca personaj al unor scenarii narative, într-o lume cel puţin parţial ficţională.

Nemaiputând realiza această sinteză, subiectul se retrage sau cade într-o situaţie în care înseşi aspectele vieţii cotidiene şi ale identităţii sale psihocorporale apar ca străine, nereale, fictive. El resimte că totul în jur e nefamiliar, straniu, ireal, ca în vis, ca la teatru, ca în stările de ficţiune. Depresia se exprimă prin simptomele bio-psiho-comportamentale ce-i sunt caracteristice: tulburări de somn şi alimentare, modificări ale psihomotricităţii, ale ritmului ideaţiei şi vorbirii, ale expresivităţii nota 3.

Similitudinea e însă doar exterioară, şi nu fenomenologică. Varianta e însă descrisă uneori şi cu o serie de particularităţi biologice specifice, cum ar fi hipersomnia şi hiperfagia.

derealizare și viziune tratamentul hipermetropiei picături

Patologia depresivă propriu-zisă are, însă, prin definiţie, şi o dimensiune corporal-biologică, la fel derealizare și viziune anxietatea, care acum se caracterizează prin inhibiţie şi lentoare instinctivă, motorie şi a derulării proceselor psihice. Se cere revenit la paralela dintre depersonalizare şi depresie, din perspectiva timpului trăit, care este un parametru de analiză esenţial pentru tulburările dispoziţionale.

Atât depresia, cât şi mania pot fi comentate fenomenologic cel mai adecvat din perspectiva distorsiunii trăirii temporalităţii, cu alunecare din sinteza echilibrată activă a prezentului. Depresivul este grav deficitar nu doar în conceperea viitorului — ca speranţă, ci şi în sinteza prezentului, ca interes, ancorare, acţiune şi adeziune.

El se retrage din prezent, din prezenţa sa firească la situaţiile circumstanţiale ce-l solicită prin intermediul persoanelor cu care intră în contact. Orientarea sa temporală este spre trecut şi spre vinovăţie, negaţie, dispariţie. În perspectiva simetrică, maniacul nu se poate raporta nici el coerent şi eficient la prezentul situaţional — deşi îi acordă o atenţie punctiformă şi hedonică — absorbit cum e de un viitor ce-i apare atoate posibil Lăzărescu, Structura trăirii temporale e distorsionată şi în depersonalizare, fapt sesizat, cel puţin semiologic, de toţi comentatorii.

derealizare și viziune 6 viziune cum se tratează

În analiza lui Sierra 5 se scoate în relief mai ales de-diferenţierea, aplatizarea trăirii temporalităţii care apare ca dediferenţiată şi încremenită. Areactivitatea afectivă şi anhedonia resimţită a depersonalizatului se corelează cu această încremenire într-un pseudoprezent, ce raportează subiectul la o pseudorealitate, lipsită de o bună articulare între datele situaţiei şi structura narativităţilor fictive.

Ațiputeafiinteresat